Punk (music style)

Punk rock-ul este un gen de muzică rock împotriva establishmentului care s-a iniţiat spre mijlocul anilor '70. Precedat de o varietate de muzică „protopunk” din anii '60 şi începutul anilor '70, punk rockul s-a dezvoltat între 1974 şi 1977 în Statele Unite, Marea Britanie şi Australia, unde trupe precum Ramones, Sex Pistols, sau The Clash au fost recunoscute drept avangardistele acestei mişcări muzicale.

Trupele punk, evitând excesele percepute ale rockului „mainstream” din anii '70, au creat o muzică scurtă, rapidă şi dură, cu instrumentaţie minimă şi versuri de multe ori politice sau nihiliste. Subcultura punk, asociată muzicii, se caracterizează prin rebeliune juvenilă, haine specifice, ideologii anti-autoritariene şi atitudine DIY („do it yourself”).

Punk rockul a devenit un fenomen major în Regatul Unit spre sfârşitul anilor '70; popularitatea în lume era însă limitată. De-a lungul anilor '80, forme de punk rock au apărut pe scene din întreaga lume, de multe ori refuzând succesul comercial şi asocierea cu cultura mainstream. Până la sfârşitul secolului XX, moştenirea lăsată de punk rock a dus la dezvoltarea mişcării rockului alternativ, şi noi trupe de punk rock au popularizat acest gen, la câteva decade după prima lui înflorire.

Primul val de punk intenţiona să fie modern într-un mod agresiv, distanţându-se de bombasticitatea şi sentimentalismul rockului anilor '70. Conform bateristului de la Ramones, Tommy Ramone : „În forma lor iniţială, multe lucruri din anii '60 erau inovatoare şi entuziasmante. Din păcate, ce s-a întâmplat a fost că cei care nici măcar nu era stare să ţină o lumânare aprinsă pentru artişti precum Hendrix, au început să improvizeze. S-a ajuns la solo-uri interminabile care nu duceau nicăieri. În 1973 deja îmi dădusem seama că era nevoie de rock 'n' roll în stare pură.”. John Holmstrom, fondatorul fanzine-ului „Punk”, îşi aminteşte că „punk rockul trebuia să vină deoarece scena rock devenise atât de domesticită încât muzica lui Billy Joel sau a lui Simon and Garfunkel era considerată rock and roll, cu toate că pentru mine şi ceilalţi fani, rock and roll-ul însemna muzică sălbatică de rebeliune”.

Conform descrierii criticului Robert Christgau, „A fost de asemenea o subcultură care a respins cu dispreţ idealismul politic şi prosteala flower-power californiană a mitului hippie”. În schimb, Patti Smith a sugerat în documentarul „25 Years of Punk” că hipioţii şi punkiştii erau uniţi de aceeaşi mentalitate anti-establishment. În orice caz, unele figuri majore ale mişcării punk au respins nu doar rockul mainstream şi cultura în sens mai larg cu care era asociat, ci şi pe unii predecesori : „Fără Elvis, Beatles sau Rolling Stones în 1977”, au declarat cei de la The Clash. Acel an (1977), când punkul a erupt la scală naţională în Marea Britanie, avea să fie un „an zero” atât muzical, cât şi cultural. Deşi nostalgia a fost discreditată, mulţi au adoptat o atitudine nihilistă, reprezentată de sloganul Sex Pistols „No Future” („Fără viitor”).

Trupele punk de multe ori rivalizează cu structurile şi aranjamentele muzicale simple ale garage rock-ului anilor '60. Acest accent pus pe accesibilitate exemplifică estetica DIY a muzicii punk, în contrast cu ceea ce adepţii ei consideră efectele muzicale şi cerinţele tehnologice ostentative a multora dintre trupele mainstream din anii '70. Un număr din 1976 a fanzineului punk „Sideburns” a conţinut o imagine cu trei corzi, explicată „Aceasta este o coardă, aceasta este încă una, aceasta este a treia. Acum formaţi o trupă”.

Instrumentaţia punk tipică include una sau două chitări electrice, un bas electric, un set de tobe plus vocalistul. În primii ani de punk rock, virtuozitatea muzicală era privită cu suspiciune. Conform lui John Holmstrom, punkul era „rock and roll făcut de oameni nu foarte talentaţi ca muzicieni, dar care totuşi simţeau nevoie să se exprime prin muzică”.

Vocaliştii punk sună uneori nazal, şi versurile sunt mai degrabă strigate decât cântate în sens convenţional. Solo-urile de chitară complicate sunt considerate inecesare, deşi unele întreruperi de chitară sunt obişnuite. Părţile de chitară au tendinţa să includă corzi puternice foarte distorsionate, deşi unele trupe punk au fost influenţate de surf rock şi au un ton mai uşor, mai sonor. Părţile de chitară bas sunt de multe ori elementare, folosite pentru a menţine ritmul, deşi unii basişti punk precum Mike Watt au pus accent pe o tehnică mai sofisticată a basului. Basiştii folosesc deseori un plectru, datorită succesiunii foarte rapide a notelor, care face folosirea degetelor impractică. În general, tobele au un sunet greu şi uscat, şi necesită o instalare minimă. Producţia este economică, unele cântece fiind înregistrate acasă.

Cântecele punk au de regulă între două şi două minute şi jumătate, deşi unele durează mai puţin de un minut. Majoritatea cântecelor timpurii menţineau forma rock 'n' roll tradiţională de versuri-refren şi semnătura de timp 4/4. Însă trupele punk din al doilea val, incluzându-le pe cele din subgenurile post-punk şi hardcore punk, au căutat adesea să rupă cu acel format. În stilul hardcore, maniera de a lovi tobele este mult mai rapidă, versurile fiind pe jumătate strigate şi chitările agresive. În opinia criticului Steven Blush, „Sex Pistols era încă rock'n'roll... precum versiunea nebună a lui Chuck Berry. Hardcore-ul însă s-a depărtat în mod radical de asta. Nu era rock de tip versuri-refren. A contrazis orice noţiune privind scrierea textelor. Avea un format aparte”.

Versurile punk sunt caracterizate de francheţe şi îndeamnă la confruntare, comentând deseori pe teme politice şi sociale. Cântece care au stabilit trenduri, precum „Career Opportunities” de la The Clash sau „Right to Work” de la Chelsea au legătură cu şomajul, plictiseala şi alte realităţi sumbre ale vieţii urbane. Cântecele „God Save the Queen” şi „Anarchy in the U.K.” de la Sex Pistols ridiculizează sistemul politic britanic. Există şi tendinţa de a prezenta relaţiile şi sexul într-o manieră deloc romantică, precum în piesa „Love Comes in Spurts” de la The Voidoids. Conform fondatorului „Search and Destroy”, V. Vale, Punkul a fost o revoltă culturală totală. A fost o confruntare dură cu partea întunecată a istoriei şi a culturii, cu fantezia de dreapta, cu tabuurile sexuale, o confruntare nerealizată de nici o generaţie anterioară într-un mod atât de profund.

Cu Patti Smith ca pionier, Siouxsie Sioux, The Slits, Pauline Murray, Nina Hagen, Gaye Advert, Poly Styrene şi alte vocaliste, compozitoare şi instrumentaliste au introdus un nou tip de feminitate în muzica rock : „Au adoptat poza dură, puţin feminină, a unor trupe de garaj din anii '60, mai degrabă decât atitudinea calculată, de fată rea, a unor trupe precum The Runaways. Au mers mai departe de hainele de piele, până la accesoriile de «bondage» a celor de la Sioux sau androginia lui Smith. Au reuşit să articuleze o furie feminină care a depăşit furia mişcărilor feministe din anii '60”.

Look-ul clasic al muzicienilor punk masculini se rezumă la combinaţia de tricou, geacă de motociclist şi blugi, asociată „greaser”-ilor americani din anii '50, scenei „rockabilly” şi rockerilor britanici din anii '60. În anii '80 tatuajele şi piercingurile au devenit comune printre muzicienii şi fanii punk.